Din seria poveștilor prezentate la gura sobei, astăzi vizionăm ”Ursul păcălit de vulpe”.Fluturașii mei mă pun mereu să le povestesc despre pățania ursului credul și viclenia vulpii roșcate.Nu se mai satură de imaginile grăitoare ale cărții lucioase, de glasul gros al ursului, de vocea ascuțită a vulpii. Lecturează cu plăcere fiecare pagină, și nu de puține ori, mă întrerup și continuă ei povestea . 

Cred că le-am citit-o de cel puțin 10 de ori.Sunt curioasă când se vor sătura de ea! 🙂

Sper să fie una dintre poveștile preferate ale copiilor voștri și să nu mai stârnească controverse cum a făcut-o ”Capra cu trei iezi”.

Textul prescurtat al poveștii este publicat de Editura UNICART, pe care noi o citim cu plăcere.

Lectură plăcută!

Ursul păcălit de vulpe

                                                                  de Ion Creangă 

Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte întreagă după hrană şi nu găsise nicăieri. Făcându-se ziua albă, vulpea iese la marginea drumului şi se culcă sub o tufă, gândindu-se ce să mai facă, ca să poată găsi ceva de mâncare.

Şezând vulpea cu botul întins pe labele de dinainte, îi vine miros de peşte. Ea ridică puţin capul şi, uitându-se la vale, în lungul drumului, zăreşte venind un car tras de boi.

– Bun! gândi vulpea. Iaca hrana ce-o aşteptam eu. Şi îndată iese de sub tufă şi se lungeşte în mijlocul drumului, ca şi cum ar fi fost moartă.

Ţăranul ce mâna boii vede vulpea şi, crezând că-i moartă cu adevărat, se apropie şi zice: Bre! da’cum  a murit vulpea asta aici? Ce frumoasă caţaveică am să-i fac nevestei mele din blana acestui vulpoi! Şi zicând aşa, aruncă vulpea deasupra peştelui şi strigă la boi: hăis! Joian, cea! Bourean. Boii pornesc.

Cum au pornit boii, vulpea a şi început cu picioarele a împinge peştele din car jos. Ţăranul mâna, carul scârţâia, şi peştele din car cădea.

După ce hoaţa de vulpe a aruncat o mulţime de peşte pe drum, binişor sare şi ea din car şi, cu mare grabă, începe a strânge peştele de pe drum. După ce l-a strâns grămadă, îl ia, îl duce la vizuina sa şi începe a mânca, că tare-i mai era foame!

Tocmai când începuse a mânca, iaca vine la dânsa şi ursul.

– Bună masa, cumătră! Dar ce de peşte ai! Dă-mi şi mie că tare mi-i poftă!

– la mai pune-ţi pofta-n cui, cumătre, că doar nu pentru gustul altuia m-am muncit eu. Dacă ţi-i aşa de poftă, du-te şi-ţi bagă coada în baltă, ca mine, şi-i avea peşte să mănânci.

– Învaţă-mă, te rog, cumătră, că eu nu ştiu cum se prinde peştele. Atunci vulpea rânji dinţii şi zise: „Ascultă, cumătre: vrei să mănânci peşte? Du-te diseară la băltoaca cea din marginea pădurii, vâră-ţi coada-n apă şi stăi pe loc fără să te mişti, până despre ziuă; atunci smuceşte tare spre mal şi ai să scoţi o mulţime de peşte, poate îndoit şi-ntreit, decât am scos eu.

Ursul, nemaizicând nici o vorbă, aleargă-n fuga mare la băltoaca de la marginea pădurii şi-şi vâră-n apă toată coada!…

În acea noapte începuse a bate un vânt rece, de îngheţa limba-n gură şi chiar cenuşa de sub foc. Îngheţă zdravăn şi apa din băltoacă şi prinse coada ursului ca într-un cleşte. De la o vreme, ursul, nemaiputând suporta durerea cozii şi de frig, smuceşte odată din toată puterea. Şi, sărmanul urs, în loc să scoată peşte, rămâne făr’de coadă!

Ursul începe a mormăi cumplit ş-a sări în sus de durere; şi-nciudat pe vulpe că l-a amăgit, se duce s-o ucidă în bătaie. Dar şireata vulpe ieşise din vizuină şi se vârâse în scorbura unui copac din apropiere; când văzu pe urs că vine făr’de coadă, începu a striga:

– Hei, cumătre! Dar ţi-au mâncat peştii coada, ori ai fost prea lacom ş-ai vrut să nu mai rămâie peşti în baltă!

Ursul, auzind că încă-l mai ia şi în râs, se înciudează şi mai tare şi se repede spre copac; dar gura scorburei fiind strâmtă, ursul nu putea să încapă înăuntru. Atunci el căută o creangă cu un cârlig şi începe a cotrobăi prin scorbură, ca să scoată vulpea afară şi să-i dea de cheltuială… Dar când apuca ursul de piciorul vulpii, ea striga: „Trage ursule, mie nu-mi pasă, că tragi de copac…” iar când anina cârligul de copac, ea striga: „Văleu, cumătre! nu trage, că-mi rupi piciorul!”

În zadar s-a năcăjit ursul, că tot n-a putut scoate vulpea din scorbura copacului.

    Şi uite aşa a rămas ursul păcălit de vulpe! 

Facebook Comments
Ursul păcălit de vulpe

0 thoughts on “Ursul păcălit de vulpe

Anunta-ma daca iti place....

%d bloggers like this: