Alternativele educaţional-instituţionale au apărut din nevoia de a găsi noi modalităţi de eficientizare a activităţilor din instituţia preşcolară/şcolară. Unele dintre acestea (cele mai multe) au la bază iniţiative private si îsi găsesc fundamentări teoretice si practice la începutul secolului al XX-lea, legate, în principiu, de orientări nondirectiviste. Tocmai datorită caracterului lor nondirectivist, a centrării pe copil/elev, datorită fundamentării în ceea ce la începutul secolului s-a numit „educaţia nouă”, prin evidenţierea unei teorii si filosofii antroposofice si prin renunţarea la magistrocentrism în favoarea puerocentrismului, în prezent, asistăm la o revenire a acestor alternative instituţionale, ca modalităţi simultane, paralele si chiar complementare sistemelor oficiale, formale.
Alternativele educaţionale/pedagogice reprezintă variante de organizare şcolară, care propun soluţii de modificare a anumitor aspecte legate de formele oficiale, consacrate, de organizare a activităţii instructiv – educative.
Proiectarea şi realizarea alternativelor educaţionale reprezintă acţiuni care se realizează prin raportare la finalităţile educaţionale formulate la nivelul macro, al idealului şi al scopurilor educaţionale şi la nivelul micro, al obiectivelor educaţionale care direcţionează procesul de învăţământ.
În cadrul sistemului de învăţământ din România, prin iniţiativele realizate la nivel central, teritorial şi local, după anul 1990, sunt instituţionalizate următoarele alternative educaţionale, aplicabile în învăţământul prescolar şi primar, cu deschideri spre învăţământul secundar: Waldorf, Montessori, Step by step, Freinet şi Jena-Petersen.
(mai mult…)
